Dani Sandu

In Bucuresti, diminetile racoroase pe timp de vara sunt o categorie aparte. Mai ales daca alegi sau esti ales pentru a-ti reprezenta neamul in negura din afara casei. In general ploua in ritm de mocanita si un cer de plumb sumbru iti intuneca starea de spirit. Esti inchis intr-un trip nasol din care abia astepti sa iesi ajungand la birou. Asta ca sa tii minte ziua aia nemernica in care era vara si totusi ti-ai dorit sa ajungi mai repede la slujba. Nu pentru ca te descumpuneai de caldura, nu pentru ca aveai mult de lucru, ci pentru ca aveai nevoie de un pic de lumina, haha.

Uite, cateodata recunosc diminetile alea. Nu ma intreba de ce, nu stiu. Le simt acolo, in spatele maxilarului, ca un gadilat discret pentru care aproape ca-ti doresti sa iei o caraba peste bot din cand in cand. Azi dimineata am levitat din pat devreme si am iesit cu treaba. Repede-repede, ca o furnica harnica ce m-am invatat sa fiu, repede-repede sa ajung undeva mai luminos, pentru ca afara ploua si e urat.

In drumul meu, dupa prima suta de pasi de la iesirea din bloc, ziua asta ma loveste murdar. Femeie, peste 60 de ani, imbracata cuminte chiabur, stand sub o prispa mai acoperita, vanzand flori de ceai intinse modest peste un covoras pe care ne-am invatat sa-l vedem in gospodaria bunicilor pe jos sau pe pereti. Isi striga, usor gatuit, marfa si spera. Spera ca cineva are nevoie de ceai sau macar n-are nevoie de un ban pe care ea sa nu-l primeasca precum ceva cersit.

Nu sunt facut sa ignor aparitii de genul asta. Nu pot, pur si simplu. Asa ca urmatoarele minute mi le-am petrecut imaginandu-mi un background. Si am vazut. Tanti Vica s-a nascut intr-o casa pe undeva pe aproape, probabil prin actuala zona Domenii, intr-o familie de mestesugari mai procopsiti. A crescut timid langa un tata mai preocupat de mestesugul lui decat de copiii sai, pe care ii crestea instrainat, eventual bombanindu-si nevasta cand vedea ca se apuca sa faca ceva ce nu-i convenea. Vica a fost un copil linistit, mereu atarnata de fustele mamei, inclusiv in cursele ei pe la piata de peste din Chibrit, la piata de legume din Progresului sau la rudele de la tara, la culesul porumbului. Cuminte, muncitoare, destul de isteata cat sa-si doreasca sa mearga la scoala si sa fie dezamagita cand tatal ei ii rade in fata ca la o gluma buna cand ii cere ajutor. “A facut frate-tu scoala si tot prost e, de tine ce sa mai zic?”

Anii trec si Vica creste, nemaiesindu-i din vorba tatalui si inca stand atarnata de fustele mamei, mai ales odata cu inceperea razboiului, cand fratii ei mai mari au plecat pe nepusa masa, iar avioane pe care nici nu le vedea porneau focuri imense peste tot prin vecini. Desi la doar cativa kilometri distanta, n-a stiut niciodata cand regele a abdicat sau ce a insemnat noul guvern Petru Groza sau colectivizarea. Stia doar ca, din cand in cand, trebuia din nou sa mearga la cules, dar nu mai mergea in acelasi loc in care fusese cu mama sa in copilarie. Erau mereu alte locuri.

Intr-unul din locurile astea, Vica intalneste un baiat care-i spune ca se va muta si el la Bucuresti, ca statul ii da casa si loc de munca la uzina. Vicai ii placea mult sa-l asculte, i se parea frumoasa ideea de a putea face orice iti doresti, in limita a ce-ti permite statul, bineinteles. Dupa nu multa vreme, Vica se trezeste cu acel baiat in curte, intreband-o unde e tatal sau, pentru ca vroia s-o peteasca, dar nu mai avea nici tata, nici mama insa era ok, compensa cu faptul ca nu vroia zestre pentru ea. Cei doi s-au casatorit, dar pentru ca fratii Vicai nu s-au intors niciodata de la razboi, au trebuit sa ramana in aceeasi casa pentru a-si ajuta parintii.

Timpul isi cere tributul si, rand pe rand, parintii Vicai si, mai apoi, barbatul ei dispar, inainte ca ea sa invete sa rasufle singura si sa munceasca fara sa-i spuna cineva ce trebuie sa faca. Vica ramane intre florile sale, cu cei doi tei care au crescut odata cu ea, undeva intr-o casa din Domenii, fara sa stie nimic altceva decat sa aiba grija de curte. Iar acum, vinde tot ce poate, cand poate, ca sa mai traiasca putin. Nu stie de ce, e de pe acum doar un reflex. Poate ajuta si faptul ca, de cativa ani, se simte mai apropiata de Dumnezeu. Dupa ce si-a ingropat sotul, s-a mai intors de cateva ori in mica biserica din cartier. I-a placut cum canta diaconul. Si a spus ca macar sa revina acolo ar mai putea face pana va pleca si ea.

Si de atunci, Vica tot traieste. Mai vinde niste goblenuri la vecini, mai vinde din sculele de prin curte, mai o ajuta vreo vecina milostiva. In sezonul de fata, flori de tei vinde. Isi drege vocea cand vede mai multi oameni imbracati frumos si, cum a mai auzit in piata la Chibrit pe cand era doar un copil, incepe sa suiere: Flori de tei, musetel, numa’ bun pentru caldurile astea avem…” Stie ca majoritatea celor care-i cumpara marfa nu isi vor face ceai din ea. Cand a avut tensiunea mare, a vazut cum vecina cea tanara i-a facut ceai dintr-un plic de vreun fel. Si a iesit bun, mai bun decat ii iese ei de obicei.

Si tot vinde si tot mai traieste Vica. Si tot gandindu-ma la ea, mi-am facut treaba si m-am intors pe acolo. M-am gandit sa zic multumesc pentru femeia care mi-a permis sa ma induiosez din nou in orasul asta ca un stanca de nepasare. Plecase…

Sarut mana doamna Vica

Intrebarea conventionala, inainte sau shortly dupa “parc-ai mai slabit putin”, nu inceteaza sa ma agaseze peste tot pe unde merg, cand intalnesc fete frumoase, de care mi-a fost dor si pe care am vrut cu tot dinadinsul sa le revad, sau cand intalnesc oamenii comuni care mi-au fost in jur vreodata. In multe feluri, resimt aceeasi nemultumire pe care o aveam si cand ma intreba mama “Si…ce-ai facut la scoala astazi?”. Mi-e greu sa ofer un raspuns plenar de care sunt sigur si mi se pare frustrant ca nu pot sintetiza singurel intamplarile. Asa ca raspund, asemeni altor dati, cu “bine”.

Ce altceva sa raspund? Ce ar putea hrani curiozitatea din jur mai abitir decat un raspuns sec, care cere mai multe intrebari, poate mai bine tintite? Cred ca problema este ca oamenii nu sunt siguri ce sa intrebe. Nu sunt intors de la oaste, nu am vazut capatul lumii, nu m-am intors altfel, dar am cateva povesti de spus. Spre deosebire de acum o vreme, cred ca sunt si destul de calm si relaxat cat sa-mi amintesc de toate. In acelasi timp, ma minuneaza cum relatarile mele impresioneaza pe aceeasi unda pe care impresionau si cand nu erau stramutate geografic. N-am amintiri mai spectaculoase, mai memorabile sau mai prozaice din SUA, poate chiar opusul.

Sunt tot ale mele, asa ca poate nu le sesizez natura diferita. Poate nu le vad inchise intr-un cufar pe care scrie “Trans-Atlantic Cargo”. Cum e asta? Poate ca nu pot aduna sub un steag diferit ce am facut in ultimele 10 luni, diferentiind de ce am facut anterior. Eu as fi mandru de raspunsul asta daca as fi interlocutor. Cum a fost acolo fata de ce? Nu s-a dus Romania acolo. Nu s-a dus experienta mea din Romania acolo. Nu m-am decupat ideatic intre timp. M-am dus doar eu. Si cand m-am intors, voi ma intrebati despre diferente? E la fel de diferit pe cat sunt si eu. Ascultati-ma o secunda-doua ca sa vedeti cat si in ce fel.

Cateodata imi mai apar in minte contururi vagi de femei pe care le-as putea iubi. Sau pe care le iubesc si mi-e greu sa accept. Insidios, mi se asaza pe retina si nu vor sa plece indiferent cat de puternic ma frec la ochi sau imi aduc pleoapele impreuna pentru a nu mai putea vedea. O linie pierduta a unui sold doar partial acoperit de un cearseaf,  umbrele subtile pe care le deseneaza genele ochilor care ma privesc pe furis, cand amandoi ar trebui sa dormim, felul in care parca aud pe cineva pasind maiestuos prin holuri atunci cand ma simt cel mai singur. Primavara e parca facuta pentru a descrie momentele in care ma simt torturat de fantasme de genul asta. Cumva, mai presus de un anotimp sau de o conventie sociala pentru a denumi un anotimp, pentru a banaliza un sentiment, pentru a insista in adevarul dintr-un basm nemaipomenit.

Si, cand se intampla, scriu. Nu pe hartie. Nu pe blog. Nu neaparat. Imi scriu mie, pe spatele ochilor, pe spatele retinei, aproape ca un tatuaj de nu ma uita. Sa nu uit, desigur. Sa nu uit sa respir. Sa nu uit ca nu e adevarat. Sa nu uit sa ma mai caut din cand in cand. Sa nu uit ca eu sunt singurul din lume care, citindu-ma, nu se va simti niciodata strain. Sau n-ar trebui sa o faca. Ce voluptate e asta, sa-ti alungi demonii scriind pentru a uita si a insista atat de mult cat sa uiti totul. Un roman prost, un dialog fals, un eseu prea criptic. Sa uiti de tine. Sa recitesti peste vremuri si sa ai fiorul rece, aproape ca de unduit de soparla uriasa pe pielea ta uscata, ca nu esti tu, chiar daca stii exact ca esti tu. Sa-ti amintesti de tine uitandu-te stramb si torturat in ecranul calculatorului, apasat de fantasme chinuitoare, si scriind fara oprire. Ca si cum ai devenit tu insuti un diavol, ca si cum ai uitat sa scrii despre tine si nu faci decat sa-ti traduci tortionarii amorului in cuvinte si fraze.

Si te uiti si zambesti si scrii in continuare, fara prea mare stres pentru sarmanul om pierdut care-ti va citi randurile. Ce-i trebuie lui sa inteleaga? Fiorul lui de placere nu va veni din naturaletea cu care-ti povestesti tu osanda, ci din empatia pe care o simte. Din surasul amar cu care-ti povestesti noptile nedormite in care-si vede propriile lui nopti nedormite sau amoruri ratate. Femei ne-iubite sau iubite nu tocmai suficient, calauze in viata ta sau in viata sa. Poate chiar femei pe care le-a futut si el sau care l-ar tenta teribil. Shhhht, nu-ti face griji. Daca intelege, nu se va speria. Nu-ti va trada micul secret, mica portie de spovedanie rusinoasa aruncata in eter. Si daca nu-ntelege, crezi ca-mi pasa?

Doi ani pe muche, minus/plus fusul orar. Cateodata pare acum o zi doua, cateodata acum vreun secol, in functie de mine, de numarul oamenilor cu care am vorbit intr-o zi, de numarul zambetelor pe care le-am vazut intr-o zi si de numarul intrebarilor la care ma chinui sa gasesc raspunsuri in fiecare zi. Poate ca doi ani merita mai mult de atat, nu stiu. Tot ce-mi dau seama acum este ca am uitat precaderea gesturilor, am uitat chiar si cat de mult ma incalzesc anumiti oameni si anumite voci.

Timpul, cherie, timpul care trece m-a facut sa uit. Torni peste el putina experienta de viata, d-aia care te face sa crezi ca ai imbatranit ani intregi in cateva luni, mai pui si niste hei-rupism, asezonezi cu “this is as good as it gets” si ai cam inteles ce vreau sa spun. Am invatat multe in acesti doi ani. Multe prin influenta ta directa, multe in ciuda influentei tale directe, si restul in completarea ta parca. Daca mi-a placut, poate ca e cam devreme sa spun. N-am strans chiar atat de multa experienta de viata in astea 4 luini. Nici n-o sa strang, poate in acesti doi ani, poate intr-o viata intreaga. Dar chiar daca peste timp s-ar putea sa uit datele, mi-ar placea sa cred ca nu voi uita povestea. Acum e inca aici, in aer. Inca pluteste si inca-mi aduce aminte.

N-as putea spune la multi ani, mi s-ar parea putin cam trivial si deplasat. Nu controlez nimic, nu controlezi nimic si…fie ca vrem sau nu, oricum se vor aduna vremuri peste ziua in care ne-am intalnit. Se vor aduna fulgi de zapada, se vor schimba ceasuri in Piata Universitatii, se vor schimba straturi de bronz si se vor depune, mai mult ca riduri decat ca cicatrici. Chiar si asa, vor fi niste riduri frumoase. Fiecare zi cand o sa ne vedem fetele din ce in ce mai ridate, ne vom aminti ca am fost tineri, am avut pielea neteda si am crezut ca doi ani sunt suficient. Era o vreme cand credeam ca doi ani inseamna o eternitate. Acum, au trecut si au inceput, cum drumul curge, cum viata se schimba.

Deseori, ne masuram in functie de cati oameni ne plac si cati nu. Naivi, cautam diferenta intre cele doua categorii ca sa ne laudam. Naivi, credem ca e mai in regula sa nu lasam urme decat sa schimbam ceva. Naivi, naivi, naivi. Suma e ce ar trebui sa ne intereseze. Suma oamenilor care ne-au bagat de seama, chit ca ne-au iubit sau ne-au urat. E atat de usor sa treci cu vederea numarul lor. E atat de usor sa uiti de oamenii pe care i-ai frant si sa te concentrezi pe cei care te-au frant pe tine. E in natura noastra de altfel. Asa suntem facuti. Si mergem inainte pe drumuri prea putin stiute, prea putin siguri ca vom face altceva decat am facut vreodata, prea putin convinsi ca tot ce atingi se schimba cumva.

Totusi, din cand in cand te buseste. Din cand in cand, iti amintesti. Cand dai cu capul de pragul de sus in general sau poate cand ai timp sa te uiti inapoi. Solitudinea ajuta cateodata. Iti pune mintea in ordine. Solitudinea perfecta nu inseamna ordine perfecta insa. Ca in toate, e buna doar in doze homeopatice. E buna cand inveti sa respiri in ea, fara panica lipsurilor si fara tentatia abundentelor. Echilibrul care te ajuta sa te vezi pe tine in perspectiva. Sa-ti aduci aminte ca nu iti apartii in totalitate. O melodie din tine apartine altcuiva, miscarea unor solduri de femeie in ochii tai apartine altcuiva, un parfum discret asezat in narile tale apartine altcuiva. Ca un imprumut acordat constiintei tale, care, din cand in cand, isi cere ratele de despagubire. Cati oameni ai frant, cati oameni te-au frant pe tine, cati oameni ai iubit, cati te-au iubit pe tine, cati oameni ai facut sa planga, pentru cati oameni ai plans. Nu stim numarul pentru ca nu tinem cont de imprumuturi. Le uitam, inchise undeva intr-un sertar obscur al mintii, in care ajungi doar cand te asezi in fund si zici ca e prea multa dezordine in viata ta. Ce gasesti? Mici madlene ale lui Proust, mici cicatrici pe suflet de la operatii complicate sau semne de buna purtare dintr-o relatie sau o perioada zbuciumata. Atunci iti dai seama ca-ti apartii totusi. Chiar daca ai de platit datorii, iti apartii in totalitate. La fel cum fiecare isi apartine in totalitate cand e dator vandut.

Astazi a murit Adrian Paunescu. Chiar daca el a plecat, datoriile noastre la el inca mai misuna. Acum, sunt la mare pret, cand fiecare isi exerseaza mintea puternic sa-si aminteasca ceva ce l-a legat de el. O poezie, o conversatie, o lacrima stearsa discret la un concert, in fata unei carti sau pe strada, mergand cu castile infipte in urechi. Ce e al lui e inca la noi astazi si poate va fi si maine. Mai tarziu, nu va mai fi. Nu la fel. Mai tarziu, Adrian Paunescu nu va mai fi destul de viu in memoria noastra pentru a ne aminti de datoriile noastre catre el. Ne vom fofila cum am invatat intotdeauna sa ne fofilam de datoriile vechi. Chiar si atunci, eu sper sa tin minte cum, la ultima sa zi de nastere, Adrian Paunescu m-a citit. Nu stiu daca s-a bucurat, daca i-a placut, daca a fost politicos. Nu stiu si nici nu-mi pasa daca mi-a ramas si mie dator. Stiu doar ca nu va mai citi niciodata, nu va mai respira niciodata, nu se va mai bucura niciodata. Atat imi e de ajuns.

Multe lucruri. Incepand de la zgarieturile pe pereti pe care le-ai facut tu cand te-ai mutat pana la cat de confortabil este patul, cate amintiri au fost retinute de vreunul din ochii imaginari pe care peretii de “acasa” ii dezvolta in timp, hainele aruncate nonsalant in locuri obisnuite si felul in care lumina diminetii aprinde camera. Cand e vorba de o tara, pornesti de la micile gesturi fizico-mecanice ale caror sens cultural iti este cunoscut, treci prin zambetele care spun ceva in loc de a ascunde rictusuri de nelamurire si ajungi la oamenii pe care ii petreci cu privirea ocazional. Oriunde te duci retii fete, retii gesturi, retii continut. Cand acestea sunt semnificative, castigi substanta cu care-ti umpli zilele cand te simti gol pe dinauntru.

Americanii consuma cultura. Vorace si poate cu prea multa relaxare mic-burgheza a celor care stiu ca trebuie sa fie vazuti facand-o cat mai des pentru a fi respectati. Legatura cu “academia” nu se pierde in timp, ba chiar dimpotriva, se consfinteste, se materializeaza si se transmite mai departe prin mici insemne istoric-glorioase. Stereotipicul steag american de la intrarea in casa este deseori insotit de un steag al universitatii de la care provii, de un apparel al echipei universitatii de la care provii, de o poveste seducatoare mereu pe teava cand vorbesti cu cineva nou. Si cultura rasplateste la randul ei. Fiecare concert simfonic din US debuteaza cu intonarea imnului, cantat in picioare de toata lumea, cu un amestec de solemn si martial.

Zilele trecute m-am lamurit. Star Spangled Banner, cantat in aula Conservatorului de la UC, de una dintre numeroasele orchestre ale scolii, a fost insotit de mai multi cantareti de opera alumni aflati in sala, intr-o vizita de intretinerea legaturii. Cateva momente, m-am simtit mandru ca sunt la ei si am uitat de Jesus freaks, de rasisti, de bigoti, de cretini, de iluzii, de asteptari si de dor. A fost un moment frumos. Dup-aceea, s-a terminat, si am luat-o de la capat. In the land of the free and the home of the brave.

Zubin Mehta – Star Spangled Banner

Chiar e in regula. Oricum o facem si fara sa primim vreun ok. O facem compulsiv, ascunsi in pat sau plimbandu-ne pierduti pe strada. O facem in timp ce spalam vasele sau in timp ce avem sau n-avem ceva mai bun de facut. O facem convinsi sau increzatori, cu dedicatie pentru viitor si fara prea mare interes pentru prezent. Asta e starea naturala. Dar visele nu schimba cu mult ce urmeaza sa se intample.

Oriunde ai ajunge, orice ai face, oricat de frumos si viu visam, nu exista scurtaturi. Nu exista lucruri care se intampla datorita karmei, sau daca exista clar este ca nu noi suntem cei care decid care dintre nazuintele noastre devin realitate si care nu. E o chestiune de sansa, de capriciu sau de noroc, fie cum o fi. D-aia nu e o diferenta structurala intre cinici si optimisti, intre lenesi si hiperactivi, intre albi si negri. Pe modul, suntem la fel, la aceeasi distanta de centru, chiar daca unii la stanga axei iar ceilalti la dreapta ei.

Cu mine nu s-a schimbat nimic. Desi prevedeam o alta lume, alti oameni si un alt eu, am ramas acelasi. La fel de inchis in mine si usor intern claustrofob. La fel de nepasator pierdut pe strada cand e intuneric afara si ochi asezati pe capete de alt ten arunca priviri pe care nu le pot descifra. E ciudat si e refreshing. Pentru prima data de o vreme, nu mai lucrez pentru obiectivele pe care mi le impun eu. Nu inca, cel putin.

Chiar este. Pentru cineva obisnuit cu orasele relativ uniform-omogene din Europa, Universitatea din Cincinnati este o chestiune tare ciudat. Nu mi-as fi imaginat ca un oras obosit, destul de industrializat, poate pune deoparte vreo 20 de hectare de spatiu universitar. Si mai interesant este ca acest spatiu atrage investitii cam la fel de mult cat toata zona urbana – nu metropolitana – din jur. Campusul arata superb, iar universitatea isi permite sa arunce pur si simplu cu bani in studenti. Actually, sa arunce cu bani catre nevoile academice ale studentilor. Un laborator de vreo 50 de computere Apple ultima generatie deschis 24/7 pentru studenti, birouri individuale pentru graduate students, birouri colective cam cat o sala de curs pentru studentii fiecarui departament, etc. Sentimentul pe care-l ai intrand si iesind din campus – desi nu ai foarte mare nevoie sa faci asta, for you have all you need here – este de stat in stat. Universitatea are inclusiv police department propriu, din cate am vazut mult-mult mai bine echipat decat cel al orasului.

Despre oameni si oras nu as vrea sa vorbesc prea mult inca. Exista, evident, un rush de mixed feelings, insa as vrea sa ma lamuresc eu insumi inainte sa ajung la verdicte. Expresia learn to fend for yourself este prima that comes to mind. Sunt atat de multi oameni atat de porniti parca pe a-ti lua banii pentru cat mai putin incat nu m-am simtit chiar cel mai bine primit om din lume. Ieri, am vizitat cateva camere din zona apropiata de campus si mi-a fost absolut imposibil sa inteleg cum exista oameni care pot dormi noaptea dupa ce mi-au cerut pana la 500$ pe luna ca sa ma imbolnavesc acolo.

Ajuns in US, cam trebuie sa renunt la diacritice. Motivele sunt, sper, evidente. De asemenea, pana cand ma voi aseza cat de cat decent in casa mea, ma voi limita la posturi cat se poate de sec-descriptive, asemeni celui de mai sus. It comes with the territory I suppose. Ulterior, poate reusesc sa revin la sentimentul de coziness pe care mi l-a oferit intotdeauna blogul. Altfel, zgarieturile de Diesel incep sa se vindece, parfumul Verei din fular incepe sa fie acoperit de alte mirosuri, iar jet lag-ul a inceput sa dispara. Astazi m-am trezit la 6:45. Cel putin pe moment, mi-ar placea sa raman la ora asta. Despre alte probleme, prossima puntata cum se spune.

şi în general nu prea-mi plac oamenii care au certitudini. Îmi ridică cele mai multe întrebări, în mod ironic. Hai să fim serioşi. Trăim în cea mai ideologizată epocă din istorie. Astăzi mai mult decât oricând altcândva, un lucru e mai adevărat cu cât are mai mulţi susţinători. Aproape că nu mai contează statistica.

Ştiţi despre ce vorbesc, sunt sigur. Ştiţi gustul amărui-sălciu din momentele în care unii au dreptate doar pentru că susţin punctul de vedere cel mai popular. Nu neapărat pentru că-l înţeleg, nu neapărat pentru că ar fi de acord cu el, sub nicio formă pentru că ar fi pregătiţi să aducă îmbunătăţiri. Nu, e suficient să crezi cu valul ca să ai dreptate.

În schimb, dizidenţii sunt subversivi, dar numai în măsura în care sunt de acord cu unele lucruri şi nu sunt de acord cu altele. E imposibil să nu fi într-una dintre tabere. Ok, dacă nu vrei în tabăra populară, poţi să fii în tabăra nepopulară, total opusă. Poţi să fii dizidentul perpetuu, care merită să fie apreciat pentru că, nu-i aşa, nu suntem comunişti. E normal ca unii să aibă alte păreri decât mine. Totuşi, dacă le are, nu mai are dreptul să spună nimic despre mine. Dacă nu e de acord cu mine în orice punct, nu mai e un martor obiectiv, ci un “sărman îndoctrinat” a cărui existenţă nu o pot refuza, dar a cărui faţă şi minte mă enervează.

Gândirea de mijloc e respinsă, aproape natural. Aproape natural, există tot mai puţini oameni incomplet îndoctrinaţi. Tot mai puţini care să aibă dreptul de a-l dispreţui pe Băsescu fără a fi pesedist ordinar sau hoţ liberal. Tot mai puţini oameni cărora le place şi în Bucureşti şi în provincie. Tot mai puţini cei care câştigă peste media României şi primesc dreptul din partea celorlalţi de a se plânge de bani. Ăsta e extremismul spre care te împinge criza Credeaţi că am scăpat?

În toată bătaia asta de joc, sunt şi eu p-aici, mic căutător de idei bune într-o lume a ideilor proaste rostite tare. Când îmi vine ceva, vă spun şi vouă. Mi-ar plăcea să o faceţi şi voi. Probabil că nu suntem mulţi, aşa că sigur nu ne vom auzi prea bine bine dispersat. În ideea posibilelor discuţii de veri caniculare purtate noaptea, binişor după ce s-a aşezat răcoarea, la un pahar de vin, apă sau cafea, vă conjur. Arătaţi-vă. Nu biblic. Doar din când în când. Arătaţi-vă pe aici, pe la mine – virtual – p-acasă.